Drumul spre Avonlea

Era prin 1990 când sâmbetele dimineaţa luam lecţii de limba germană în particular. Profesoara venea acasă la noi. Eu eram încă, copil. După ce se termina lecţia de limba germană care începuse la 9 dimineaţa, mă grăbeam la televizor pentru a vedea un nou serial pentru copii, “Drumul spre Avonlea”. “The Road to Avonlea” era un serial canadian pentru copii, după povestirile unei celebre scriitoare pentru copii canadiană, Lucy Maud Montgomery. Au trecut anii şi nu m-am mai întâlnit cu Avonlea, până când nu am observat odată că se reia serialul pe DunaTv. Ştiind maghiară, am început din nou să mă uit la serial după-mesele. Şi m-am bucurat mult fiindcă serialul este foarte bun, şi pentru copii, şi pentru bunici. Aşa că mă uit şi eu din nou la el şi mă pasionează foarte mult. Am devenit fan. Astfel am aflat despre o carte clasică a lui Lucy Maud Montgomery, “Anne of Green Gables”. Aşa că m-am uitat şi la acest film, făcut tot de canadieni, în 1985. Apoi a urmat “Anne of Green Gables, the Sequel”, turnat  în 1987. Iar acum urmează din nou ca în fiecare după-masă, de la 17.45 până la 18.30 să mă uit pe Duna Tv la aventurile lui Hetty King, ale lui Alec King, Sara Stanley, Olivia Dale, Ben King, şi ale celorlalţi. S-ar putea spune că am dat în mintea copiilor, dar nu este atât de rău să te crezi încă, copil.

“Micuţa Alisa şi grădina de dincolo” – povestire pentru copiii mai mici şi mai mari de Anton Fr. Tauf

“Micuţa Alisa şi grădina de dincolo” – povestire pentru copiii mai mici şi mai mari de Anton Fr. Tauf

“Alisa! Pe unde te-ai preumblat în ultimul timp? Că de zile întregi te strig: vino şi du-le pisicilor din grădină castronaşul acesta cu lăptic!… Dar nu eşti niciunde… Sau: Vino, Alisa, şi du-te până la băcănie, îmi trebuie un pliculeţ de zahăr cu vanilie! Iar tu nu vii decât înspre ora două, lihnită de foame, mănânci repede, fără să-mi mai povesteşti, ca în alte dăţi, despre cum te-ai jucat cu fluturii, prin grădină, sau cum albina aceea rea care te-a înţepat, când ai prins-o cu batistuţa albă, încercând să te uiţi mai bine la ea… Ai mâncat pudding-ul, apoi iar fugi, la joacă, şi nu te mai văd decât înspre seară, când mă întorc de la biserică, după ora cinci şi jumătate… Îţi bei ceşcuţa de ceai de coacăze şi felia cu magiun, şi iar evadezi, în lumea viselor… Ia, spune-mi mie pe unde te joci şi la ce planuri măreţe ţi-ai pus forţele şi energiile acum, în ultima vreme…”

“Păi, să vezi, bunico, mă joc cu copiii aceia drăguţi din capătul grădinii, cei pe care nu i-am cunoscut mai demult, şi care sunt aşa de frumos îmbrăcaţi, mult mai hazlii şi mai politicoşi decât cei de la şcoală… Fetiţele au nişte şorţuleţe aşa drăguţe, şi poartă nişte pălării de paie, cu boruri late, şi câte o fundă, mare, albastră… Nu am mai văzut aşa pălărioare… Şi jocurile lor sunt mult mai distractive, decât cele pe care le ştiam: sărim cu coarda, alungăm cercul cu un băţ, ieri am alergat cu băieţii, toţi copiii, nişte porci mititei şi roz care scăpaseră de la ei, din îngrăditură, iar acum câteva zile am înălţat nişte zmeie, foarte frumoase, cum aici nu am mai văzut de…”

“Alisa! Tu când mergi să te joci cu copilaşii aceştia noi, treci cumva pe lângă dudul din spatele grădinii, cel cu dude negre?”

“Da…”

“Atunci, să ştii draga mea, că doar eu, bunica ta, iar acum şi tu, scumpa mea nepoţică Alisa, suntem cele care putem trece dincolo, fiindcă lângă dud este un fel de portiţă, a timpului, şi doar noi două avem posibilitatea aceasta, să ne ducem la ei, dintre toate fetiţele şi băieţeii pe care îi cunoşti…”

“Ce bine, bunico! Nu aş fi vrut să vină şi Margareta, şi Otilia, sau eventual nesuferitul de Otto, fiindcă atunci poate că s-ar fi jucat copiii de dincolo mai mult cu ele, şi eu ar fi trebuit să alerg după fluturi, broscuţe şi greieri, singură, din nou…”

“Şi ce-ai mai făcut, să zicem, de exemplu astăzi, acolo? Cum v-aţi jucat?”

“Păi, azi ne-am jucat cu biluţele de sticlă, în nisip, apoi Gabriela ne-a arătat colecţia ei de etichete cu animale din Africa, strânse în timp, care se vând cu cutiile de cremă neagră de pantofi ale tatălui ei… Să vezi, bunico, era un leopard pe o poză, şi mergea pe lângă nişte frunze mari şi verzi, şi atunci a zis Maria că să-l speriem, şi am râs cu toate, că doar era în poză, şi atunci ne-am decis brusc să mergem să le speriem pe găinile bunicii ei, dar astea chiar s-au speriat şi erau aşa de stresate, că după ce am mai râs mult cu ele şi ne-am obosit, a zis Abigail, că leopardul ar fi fost mai politicos dacă l-am fi tras de mustăţi… Ha, ha… Şi atunci ne-am dus la motanul lui Abigail, dar era să ne zgârie rău de tot, când am început să…”

“Bine, Alisa, mă bucur că ai nişte prietene noi, vrei să îţi încălzesc acum din tăiţeii cu nucă şi zahăr, care ţi-au plăcut aşa de mult ieri?”

“Nu, bunico, fiindcă am adus în şerveţelele astea din şorţuleţ, nişte prăjiturele cu cremă, şi le mâncăm acum, iar tăiţeii cu nucă îi lăsăm pe seară, când vii tu de la biserică…”

“Şi cine te-a servit cu prăjiturelele acestea cu cremă?”

“Nenea acela bătrân care ieri mi-a dat un suc de zmeură aşa de bun, şi i-am cerut încă două… Doar că nu era cu apă minerală, ci zicea el că e apă rece de izvor…”

“Vai, ce interesant…. Ia, zi, Alisa, bătrânelul ăsta drăguţ, nu avea pe el o cămaşă albă şi în dungi bleumarin, paralele, multe-multe-multe?”

“Ba da, şi uite că am uitat, mi-a dat ceasul acesta de buzunar, să i-l dau bunicii, că el săracul nu îl mai poate repara, cică s-a oprit cu ani în urmă, că îl tot trage şi seara, şi dimineaţa, şi că ar fi un ceasornicar, dar nu are piese să îl repare şi că…”

“Da, Alisa, el e bunicul tău Alistair… şi să îi spui că prăjiturile cu cremă ale surorii mele, Ann, nu se compară cu cele făcute de mine… Şi că mă voi duce să îl transform într-un iepure de martie, adică de câmp, să stea aşa şase luni, să fugă pe câmpuri…”

“Ha, ha, bunico, nu l-am putea transforma într-un motănel, nu ştiu, să zicem verde, şi poate că atunci ne-ar lăsa să îl tragem de mustăţi, că i-aş zice că sunt eu, Alisa, nepoata lui, şi că măcar aşa, cinci minute, să ne râdem cu Margareta, şi cu Gabriela, şi cu Maria, să vadă şi ele că am un motănel, care mă ascultă şi mă înţelege, ba’ mă şi lasă să îl trag de mustăţi… Sau de urechiuşe… Ha, ha… ziceau fetele că dacă îl tragem de codiţă un pic, pe cel negru, al…”

“Bine, Alisa, eu zic să nu îl transformăm pe bunicul tău Alistair un timp, ci să cercetăm discret cum îi merge ceasul de buzunar şi cât de des o vizitează pe soră-mea, Ann, şi abia după aceea ne vom decide în ce şi cum să îl transformăm, sau dacă s-ar impune o metodă atât de drastică…

Dar, i-a spune-mi, Alisa, nu ai văzut cumva o doamnă mai tânără, distinsă, în alb, şi cu o umbreluţă tot albă, care să te fi mângâiat pe cap sau ceva de genul acesta?”

“Ba da… Ba da… şi m-a întrebat ce mi-aş dori de 1 septembrie, când începe şcoala, de cadou…”

“Şi ce i-ai răspuns?”

“I-am spus rapid că vreau şi eu o pălărie mare de paie, cu boruri largi, şi cu o fundă mare, groasă, în jur, bleumarin închis şi de catifea, şi că mai vreau şi un cerc mare, de lemn, alb, să îl învârt cu un băţ tot aşa alb, cum au fetele de acolo, şi că mai vreau un pisoiaş micuţ, mic-mic de tot, cu o fundă mare şi roşie la gât, tot de catifea, că pisicile noastre, de-aici din grădină au cam crescut şi sunt de un timp aşa de sălbatice şi de crude, oarecum…”

“Şi ce a zis doamna aceea distinsă, în alb?”

“A spus că le voi primi pe toate trei, dar mai repede, în două-trei zile, că dacă începe şcoala va trebui să mă ocup cu tabla înmulţirii, şi cea în care înmulţim cu 12, şi cea în care înmulţim cu 20, şi că atunci nu voi mai avea timp nici pentru pisoiaş şi nici pentru cerc, dar că pălăria mea de paie o pot purta, şi să mă joc intens cu cercul şi cu pisoiaşul până începe şcoala, şi că pot să aleg să fie pisoiaş sau pisicuţă, că ar fi o diferenţă de nume, şi i-am spus că prefer pisoiaş, şi că îi voi pune numele de Tommy…”

“Alisa, ce drăguţ! Să ştii că doamna cea tânără şi distinsă este sărmana ta mamă, care a trecut în partea din spate a grădinii… Hmmm, hmmmmmm, hhhhmmm, vai iar plâng, Alisa, ………..”

“Nu plânge, buni, că poate, dacă zici că ea este mămica mea, Anne Mary, să ştii că e fericită acolo, şi că e bine, şi că dacă ar fi fost aici, poate ar fi avut de lucrat cu tine, prin casă, şi nu ar fi putut să se plimbe, şi să fie atât de elegantă, şi ar fi fost, poate, ca mama lui William, care râde de noi şi ne pune întrebările acelea încuietoare, când mă fac eu roşie la faţă şi la urechi, dar că aşa, poate îi este mai bine acolo, plus că o pot vizita, adică o putem vizita când vrem noi, şi că dacă o aducem aici, pe înserate, poate că…”

“Alisa, dar crezi că mama ta e fericită acolo? Aşa, fără tatăl tău, care e plecat în oraşul acela mare şi are grijă de ziar, şi de tipărirea lui?”

“Eu cred că este fericită, fiindcă se plimbă tot timpul prin pădure, şi pe alei, şi pe câmpuri, şi peste tot, aşa, încet, cu domnul acela în pantaloni maron închis,  de catifiea, şi în dungi, care are un monoclu, şi par că sunt atât de împăcaţi, şi i-am auzit că vorbeau de poezie şi…”

“Ia, zi, Alisa, are cumva ochii albaştrii şi nişte urme de pistrui pe nas, din copilărie, care acum s-au transformat în nişte punctuleţe…”

“Da, da, el e! Şi are…”

“El este vărul mamei tale, Alisa, fiul fratelui bunicului tău Alistair, cel cu prăjiturelele şi siropul de zmeură!”

“Vai, bunico, dar se pare că mai toată familia noastră este dincolo, în fundul grădinii, adică, scuză-mă bunico, ştiu că e mai corect să spun “în spatele grădinii”… şi că sunt atât de fericiţi acolo, că am văzut, şi culorile sunt mult mai vii şi mai intense, decât aici, pe strada noastră…”

“Da, Alisa… Dar ştii ce? Să îmi promiţi că nu vei povesti despre lucrurile acestea, niciodată, la nimeni!”

“De ce? Uite, ţie ţi-am povestit chiar acum, azi, că m-ai întrebat…”

“Păi, vezi Alisa,  eu îi cunosc pe cei de acolo şi pot să merg la ei, cu tine, dar nu m-am mai dus, de-un timp, dar dacă le spui la copiii de la şcoală, ei le vor spune bunicelor lor, iar acestea părinţilor, şi cum ei nu pot intra pe lângă dud, le vor interzice tuturor fetiţelor şi băieţeilor de la şcoală să se mai apropie de tine, fiindcă nu te vor crede şi vor zice încă multe alte lucruri… Acum mă crezi, Alisa, că e mai bine să nu spui niciodată-niciodată, la nimeni?”

“Dacă aşa zici, tu, bunico, îţi promit. De altfel chiar cred că dacă ar veni şi copiii de la şcoală, cu mine, acolo, nu ar mai fi nici jocurile noastre aşa de hazlii şi de interesante…”

“Bine, Alisa, sunt mulţumită.

Ce vrei să facem acum?”

“Eu zic să mâncăm din supa aceea de zarzavaturi, fără fidea, care îmi place mie, şi să mergem mai apoi, repede de tot, tu şi cu mine, acolo, după ce te-am ajutat la spălatul vaselor, desigur, că bunicul Alistair zicea că are şi o altă prietenă, de la jocul de remi, care vrea să mă servească cu nişte pogăcele cu miere, dar care nu vor fi gata decât mai spre după-masă, şi că să îţi dau şi ţie din acelea, că o cunoşti pe respectiva doamnă, şi că îţi duce şi ea lipsa…”

“Da, e prietena mea Ioana, şi ne vom duce, dar trebuie să le pregătim un pacheţel mai mare, din prăjiturile cu nucă din cămară, acelea din castron, că stau cam de multişor aşa, acoperite cu ştergarul, de când te-ai dat pe prăjiturele mai noi, cu cremă sau cu miere… Să îi servim şi noi, mai jucăm un remi, dar să îmi aminteşti să ne reîntoarcem, că acolo nu prea apune soarele, şi s-ar putea să zăbovim mai mult, că nu ne dăm seama.”

“Şi atunci, buni, eu cum o să-mi dau seama, mai ales că şi ceasul bunicului Alistair e stricat?”

“Când vei vedea că aţi alergat prea mult, te-ai obosit şi sufli mai greu, sau aţi mâncat prea multe prăjiturele şi siropuri şi aţi devenit tăcute şi doritoare de un somnic, sau că animăluţele cu care v-aţi jucat au fugit de mult din mâinile voastre… ei bine, atunci să vii până la masa noastră de remi, din spatele grădinii, – lor – a grădinii lor, din dreapta, a lui Ann, şi nu a grădinii noastre de aici, ca să nu te încurci, vii şi te uiţi dacă grămăjoara de monede de lângă masa mea de joc este mai mare – şi doar în cazul acesta, şi nu atunci când ar fi mai mare cea de lângă tabla lui soră-mea, Ann, că era aşa de bună la remi – şi spui: “Hai, buni, că mi s-a cam făcut somnic, să mergem să ne culcăm!”… Bine?”

“Bine, buni, numai că s-ar putea să joci cam mult cu ei, şi să te bată rău de tot, că nu au radio din acesta, mare, şi ori joacă tot timpul remi, ori se plimbă, ori grădinăresc sau fac prăjituri, dar în mod sigur te vor bate la remi, că tu nu ai mai jucat de mult timp, iar pentru ei este un fel de taburet, sau tabinet? Vreau să spun un obicei zilnic, aşa ca mersul tău la biserică…”

“Ai dreptate, Alisa, atunci doar vii, nu te mai uiţi la jetoane şi monede, şi îmi plasezi întrebarea direct: “Buni, nu mergem un pic la culcare, că mi-a venit aşa, un somnic pe la ochi?”

“Atunci rămânem stabilite sau se zice mai corect ”stabilizate”?, şi aş zice să o şi pornim, iar supa de zarzavaturi o mâncăm la întoarcere…”

“Vai, Alisa, ce pofticioasă ai devenit de un timp! Numai la joacă şi prăjiturele îţi stă mintea…!”

“Ca şi ţie la jocul de remi! ha, ha…”

“Eu zic să plecăm, fac pachetul cu prăjituri de îndată, iar tu adu o cutie întreagă de ceai negru, iar alta, tot întreagă şi neîncepută, de ceai verde, că săracii nu primesc nimica, nu au vaporaş cu aburi, să le aducă de pe continent… Şi atunci i-am spart pe toţi, şi pe toate, cu ceaiul nostru! Ha, ha, ha…”

Despre o prostituată – predică

Ieri m-am dus cu un vechi prieten de-al meu, coleg de liceu, într-un local, bar, să consumăm el o cafea, eu un milkshake. Şi am fost uimiţi să constatăm, în timp ce ne consumam aceste băuturi, că pe lângă noi mai existau şi nişte păsări de pradă, nişte prostituate, care erau la vânătoare de clienţi. În spatele meu, mai depărtat, stătea o domnişoară foarte tânără. Fuma ţigară după ţigară. La altă masă o altă prostituată tocmai pleca cu un client în vârstă, mai bătrân, cu care probabil se tocmise şi la preţ. Mi-am dat seama, după ce am ieşit din bar şi am avut timp să mai reflectez asupra celor întâmplate, că de exemplu domnişoara cea tânără care fuma în spatele meu, probabil a ales această veche meserie pentru că banii vin relativ uşor, în mod regulat, ea având posibilitatea să îşi cumpere ţigări fine şi subţiri, dar şi haine elegante. Şi m-am gândit ce ar fi făcut Isus în locul meu, în acea situaţie? What would Jesus do? Pentru că în mod normal şi eu ar fi trebuit să fac acelaşi lucru. Ar fi trebuit să merg probabil până la masa ei şi să încerc să încheg o conversaţie cu ea. Şi să îi vorbesc cum noi suntem temple ale Duhului Sfânt şi nu trebuie să ne pângărim trupurile. Să o îndemn la izvoarele vieţii veşnice, la citirea cuvântului lui Dumnezeu, să îi pun o Biblie în mână şi să îi spun că Isus o iubeşte şi o cheamă la o viaţă de curăţie, de har şi de mântuire. Îmi vin în minte cuvintele Domnului când a vorbit cu femei uşoare: “Ai iubit mult, mult ţi s-a iertat. Păcatele ţi-au fost iertate, mergi şi nu mai păcătui. Păstrează mirul acesta pentru înmormântarea mea. Unde sunt cei care te condamnă? Nu te condamn nici eu. Mergi şi să nu mai păcătuieşti. Bine zici că nu ai nici un bărbat, că ai avut cinci bărbaţi, iar cel de acum nu-ţi este bărbat.”

Gânduri şi rugăciune

Noi, ca şi creştini, avem ca trăsătură comună legătura noastră cu Cristos. Se spune că România este o naţiune creştină. Şi eu mă întreb: sunt în România destui creştini? Sunt destui oameni, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, care să poată spune că trăiesc din Cristos, că trăiesc în Cristos? Cea mai nobilă chemare şi misiune a noastră este să fim fii ai Domnului, copiii Domnului. Suntem noi oare? Ştiu că deseori tindem. Doar că de multe ori nu reuşim. Prea de multe ori suntem slabi. Mi-ar place ca România să fie într-adevăr creştină. Ca vecinii mei de la bloc să îl mărturisească cu buzele pe Isus. Ca foştii mei colegi de şcoală şi de facultate să îşi fi dăruit vieţile ca jertfă pentru Isus, predându-se Domnului. Ca atunci când merg pe stradă să văd că da, toţi sunteţi făpturi noi întru Domnul. Şi toate acestea mă fac să fiu cu mintea-mi concentrat în a fi al Domnului. Nimic nu este mai important în această viaţă decât să Îl cunoaştem pe Domnul şi să ne predăm Lui. Să mergem sub crucea Golgotei şi să ne recunoaştem păcatul nostru. Al Domnului să-I fie toată lauda că am putut şi azi scrie despre El, despre faptele Sale minunate! Laudă Ţie Cristoase că suntem şi azi în faţa altarului Tău, în faţa luminii Tale, ca să te lăudăm şi să îţi cântăm un imn de laudă! Te laud şi Te preaînalţ Dumnezeul inimii mele! Slavă Ţie în veacul veacului pentru faptele Tale preaînalte şi minunate, printre care poate ultimul este că m-ai salvat pe mine păcătosul! În numele lui Cristos. Amin.

Chemare la convertire

M-am uitat din nou, pentru a nu-ştiu-câta oară la filmul “Isus din Nazaret” în regia lui Franco Zeffirelli. Şi lucrul acesta m-a făcut să meditez la următoarele lucruri. Isus din Nazaretul Galileii a trăit acum 2000 de ani. Aceasta este un lucru cert, sigur, la fel de sigur cum ştiu eu că trăiesc sau ştii tu că trăieşti. Deci El a existat ca om. Mai mult decât atât, El a făcut multe semne şi minuni în timpul vieţii Sale pe pământ. A învăţat oamenii, a avut nişte cuvinte pline de putere, dar şi de har şi de înţelepciune. A ajutat oamenii şi pe toţi cei aflaţi în nevoie. Pentru ca la sfârşit să moară pe crucea Golgotei şi astfel, prin sângele Său vărsat pentru noi, să ne răscumpere. Invit pe toţi cei care nu au citit niciodată cuvintele Lui să ia în mână un exemplar al Noului Testament şi să răsfoiască cele patru evanghelii, ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Asta fiindcă la El sunt cuvintele vieţii veşnice. El este apa vieţii, El este mana coborâtă din cer. Cel ce crede în El nu va muri în veac, ci va trăi veşnic, va trece de la moarte la viaţă. Şi El ne-a mai spus ceva, şi anume că El este cu noi până la sfârşitul veacurilor. De asemenea, cei care au citit mai demult din evanghelii, îi invit şi pe aceştia să ia din nou în mână un exemplar al Noului Testament şi să răsfoiască cele patru evanghelii. Să citească în ele că Isus este calea, adevărul şi viaţa. Că El este uşa oilor, iar cine intră şi iese păşune va afla. De asemenea să citească faptele sale minunate, cum a redat El lumina ochilor celor nevăzători, cum a curăţit El pe leproşi, cum a iertat El păcatele păcătoşilor şi a mers să stea cu ei la masă şi să îi înveţe. Cum a vindecat El pe cei gârbovi, pe cei cu mâinile paralizate sau cei legaţi de pat. Cum a înviat El şi a redat viaţa unei fetiţe, fiului unei văduve şi lui Lazăr din Betania. Deci după ce ştim toate aceste lucruri, nu putem rămâne la fel. Cuvintele Lui, faptele Lui, ne schimbă. Suntem şi noi nişte oameni noi. Cei ce nu au primit botezul primesc o dorinţă să îl ceară, să se boteze. Cei păcătoşi primesc o dorinţă să se îndrepte. Isus este lumina lumii, El este viţa cea adevărată. Cel ce mănâncă trupul Său şi bea sângele Său va avea viaţa veşnică şi nu va mai muri în veac. După moartea noastră El va veni să ne ducă în împărăţia de mult promisă nouă. El ne-a învăţat să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. El ne-a îndemnat să dăm de mâncare celor înfometaţi, să dăm de băut celor însetaţi, să îmbrăcăm pe cei goi, să le dăm adăpost celor aflaţi pe drumuri. Pentru ca la judecata finală să ne spună: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu căci când aţi făcut unul dintre aceste lucruri acestora mai mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Isus ne-a spus atâtea parabole şi povestiri minunate, ca prin ele să ne înveţe şi să ne îndrume. Orice om care a ajuns să cunoască despre Isus, despre viaţa Sa minunată şi învăţăturile Sale minunate, despre faptele Sale minunate, despre jertfa Sa de pe cruce, nu mai poate rămâne impasibil şi să nu ia o decizie. Cu El sau fără El. Nu putem rămâne indiferenţi. În fiecare moment din viaţa noastră trebuie să ne hotărâm ce facem cu Isus? Îl punem pe tronul vieţii noastre şi a sufletului nostru sau Îl lăsăm în afara vieţilor noastre. Cine L-a cunoscut pe Isus şi dulceaţa iubirii noastre faţă de El, dar şi dragostea Sa atotiubitoare faţă de noi, care se manifestă în toate aspectele din viaţa noastră, oricât de mici sau mari ar fi acestea, nu mai poate rămâne indiferent. Dragostea faţă de Isus ne constrânge să facem şi mai multe fapte bune, să ardă inima noastră şi mai mult de dragoste faţă de El, să vestim şi altora vestea cea bună a evangheliei, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, şi chiar aici este, iar fiecare om este invitat să intre în ea. Isus a fost omul cel mai bun care a trăit vreodată. În El nu s-a aflat nici un păcat sau umbră de păcat. El a fost mielul lui Dumnezeu care a fost chemat să i-a păcatul lumii. Isus a mai fost în acelaşi timp şi Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, întrupat dintr-o fecioară. Toate minunile şi faptele mari pe care le-a realizat au fost posibile prin puterea dumnezeiască care era în El. De aceea toţi, absolut toţi, şi copii, şi adolescenţi, şi tineri, şi oameni maturi, dar şi bătrânii, femeile, tinerele, toţi, suntem chemaţi să Îl alegem pe Isus ca Domn şi Dumnezeu al sufletelor noastre. Dacă am fost cândva scufundaţi în apa botezului, dar am păcătuit de atunci, suntem chemaţi la pocăinţă şi la iertarea păcatelor, pe care tot El ne-o dă. Dacă nu am fost botezaţi suntem chemaţi să Îl alegem pe El şi să ne botezăm. Dacă am fost până acuma, cumva, indiferenţi, suntem chemaţi să nu mai fim şi să Îl alegem pe Isus ca Domn şi Mântuitor. Pe cei care până acum nu au dat mărturie despre credinţa lor, Isus îi cheamă să manifeste prin faptele lor de iubire că sunt copii Lui. El a venit să ne mântuiască pe toţi, ca nimeni să nu rămână pe dinafară. El  a predicat prin toate satele şi oraşele Palestinei, S-a dus la fiecare om ca să îl cheme la Sine. Aşa ne cheamă şi acum, la convertire. La o re-convertire pe cei care au păcătuit şi au căzut, sau care au rămas indiferenţi de la un timp. Isuse, suntem ai Tăi! Amin.

Viziunea iadului – fapt real

Public mai jos relatarea veridică asupra iadului găsită de mine într-o carte.

O VOCE DE DINCOLO DE MORMÂNT

PROTAGONIŞTII ÎNTÂMPLĂRII

Tinerele Clara şi Anita lucrau împreună într-o întreprindere comercială din… (Germania). Ceea ce le unea nu era o prietenie intimă, ci un simplu sentiment de colegialitate.

Lucrau în acelaşi birou, foarte aproape una de cealaltă, astfel încât nu putea să lipsească un schimb de idei. Clara recunoştea deschis că este catolică şi simţea nevoia de a o instrui şi sfătui pe Anita, deoarece aceasta se manifesta superficială şi dezinteresată de cele religioase.

Petrecură ceva timp împreună, apoi Anita se căsători şi plecă de acolo. În toamna acelui an, 1937, Clara îşi petrecu vacanţa pe malul lacului Garda, la poalele Alpilor Tirolezi. Spre jumătatea lunii septembrie, mama ei îi trimise o scrisoare din satul unde locuia, spunându-i: “Anita N. a murit, … , victimă a unui accident de maşină. A fost înmormântată ieri în Waldfriedhof, în cimitirul din pădure”.

Vestea o impresionă pe Clara, care ştia că prietena sa nu fusese foarte religioasă… Oare a fost pregătită pentru marea trecere?

Murind atât de neaşteptat, cum s-a prezentat, oare, în faţa lui Dumnezeu?…

În dimineaţa următoare participă la Sfânta Liturghie, se cuminecă şi se rugă din toată inima pentru sufletul prietenei sale. După ceva timp, la ora douăsprezece şi zece minute noaptea, avu loc ceea ce putu să audă şi să vadă, provenind din cealaltă lume…

Ceea ce îi aduse la cunoştinţă defuncta

Clara, nu te mai ruga pentru mine! Sunt condamnată… în iad! Dacă îţi vorbesc despre aceste lucruri să nu crezi că este datorită prieteniei noastre. Nu, noi nu mai iubim pe nimeni. Sunt obligată să o fac… şi îţi mărturisesc că aş vrea să te văd şi pe tine aici, în acest loc unde eon voi rămâne pentru totdeauna.

Nu te supăra că îţi doresc răul. Aici toţi gândim la fel; voinţa noastră este pietrificată în ceea ce voi numiţi “rău”. De asemenea, când facem ceva “bun”, cum fac eu acum, deschizându-ţi ochii asupra a ceea ce se petrece aici în infern…, trebuie să ştii că nu o facem cu bune intenţii.

Îţi aminteşti? Acum patru ani ne-am văzut pentru prima dată şi ne-am cunoscut… Tu aveai 23 de ani, şi erai deja de o jumătate de an acolo, înainte de a veni eon.

M-ai scos din anumite dificultăţi – deoarece eu eram la început – şi mi-ai dat întotdeauna sfaturi bune. Însă, între noi fie vorba, ce crezi că înseamnă “bune”?…

Pe atunci eu lăudam dragostea ta pentru aproapele. Acum, judecându-te de aici, spun: “Ce ridicol! Ajutorul pe care îl dădeai era pură cochetărie… Aşa cum bănuiam eu în timpul vieţii.” Căci aici noi nu gândim nimic bun despre nimeni.

Zburdălniciile copilăriei mele şi cele din tinereţe tu le cunoşti, deoarece ţi le-am povestit deja. Acum voi completa ceea ce am omis să-ţi spun.

După planurile părinţilor mei, eu nu ar fi trebuit să mă nasc… Am apărut ca o nenorocire, la un moment nepotrivit… În ziua naşterii mele, cele două surori aveau deja 14 şi, respectiv, 15 ani… Ce bine ar fi fost să nu fi existat niciodată, pentru a nu trebui să sufăr aceste chinuri!… Cât de bucuroasă aş renunţa la existenţa mea, ca la o haină de cenuşă pe care vântul o împrăştie peste tot până nu mai rămâne nimic din ea!

Dar nu se poate. Eu trebuie să exist aşa. În situaţia în care mă găsesc acum… cu o existenţă eşuată.

Când tatăl şi mama mea, încă tineri, s-au mutat de la sat la oraş, ambii au pierdut contactul cu Biserica şi au început să aibă legături cu persoane care nu practicau religia, cu necredincioşi şi atei.

S-au cunoscut într-un salon de dans… După o jumătate de an au “trebuit” să se căsătorească…

Dar stropirea cu apă sfinţintă, primită în Sfânta Taină a Căsătoriei, nu le-a servit la nimic; mama nu mergea la biserică decât vreo două duminici pe an. Nu m-a învăţat niciodată să mă rog. Se pierdea în treburile casnice de fiecare zi, deşi situaţia noastră economică nu era rea.

Cuvinte ca şi “rugăciune”, “liturghie”, “educaţie religioasă”, “biserică”, le pomenesc cu mare dezgust. Mi-e silă de toate acestea, la fel cum îi urăsc pe toţi cei care merg la biserică şi, în general, pe orice om sau orice lucru.

Suntem chinuiţi din toate părţile. Tot ceea ce ne-a îndemnat să ne întoarcem înainte de a muri, orice amintire a lucrurilor trăite sau cunoscute, este pentru noi un chin. Ne face să suferim foarte tare faptul că am refuzat harul lui Dumnezeu.

Ce chinuri de nedescris!… Nu mâncăm, nu dormim, nu ne mişcăm! Suntem înlănţuiţi din punct de vedere spiritual…, “viaţa” noastră constă din plânsete şi scrâşnit din dinţi. Suntem cuprinşi de fum, urâm în mijlocul chinurilor! Auzi? Înghiţim ura cum ai înghiţi apa; ne urâm între noi. Dar cel mai mult îl urâm pe Dumnezeu.

Vreau să înţelegi. Cei fericiţi din cer Îl iubesc… Deoarece ei Îl pot vedea faţă la faţă, în frumuseţea sa strălucitoare, ceea ce îi face peste măsură de fericiţi, fericire care nu se poate descrie. Noi ştim asta, iar acest fapt ne înfurie peste măsură…

Oamenii de pe pământ nu-L văd pe Dumnezeu, dar Îl pot cunoaşte prin intermediul creaţiei şi revelaţiei şi astfel Îl pot iubi.

Cel credincios – iar asta o spun strângând din dinţi – care meditează şi Îl contemplă pe Cristos, cu braţele pironite pe cruce, nu poate să nu-L iubească… Însă cel pe care Dumnezeu îl pedepseşte cu dreptate, din cauza ofenselor pe care I le-a adus…, aşa cum este cazul nostru… acesta nu poate decât să-L urască din toate puterile şi cu toată voinţa sa răutăcioasă, dorind să fie “veşnic” departe de El. Hotărârea de ură luată pe pământ, înainte de a muri, se perpetuează în veşnicie şi niciodată nu vom reveni asupra ei.

Poţi înţelege, astfel, de ce Infernul este veşnic: Pentru că încăpăţânarea noastră, îndărătnicia de care dăm dovadă, niciodată nu ne părăseşte.

Trebuie să recunosc că Dumnezeu este îndurător până şi cu noi. Am spus că “trebuie”, deoarece aş vrea să mint, însă nu pot. Multe lucruri ţi le spun în contra voinţei mele. De asemenea, înjurăturile pe care aş vrea să le spun, trebuie să le păstrez pentru mine.

Dumnezeu a fost îndurător cu noi, deoarece nu ne-a permis să fim în viaţă atât de răi cum am fi vrut noi, ceea ce ar fi mărit vina noastră şi, în consecinţă, suferinţele noastre actuale. El ne-a făcut să murim înainte de vreme…, cum este cazul meu, intervenind cu alte circumstanţe după marea Sa îndurare.

Chiar şi acum se poartă cu milă cu noi, deoarece nu ne “obligă” să ne apropiem de El. Fiecare pas pe care l-aş face spre El ar mări suferinţele mele, aşa cum focul te arde cu cât te apropii mai mult de el.

Te-ai îngrozit când ţi-am spus că odată, puţin înainte de Prima mea Împărtăşanie, tatăl meu îmi spuse: Anita, străduieşte-te să meriţi o rochiţă frumoasă cu această ocazie; restul sunt poveşti…

Tresărirea ta m-a impresionat, însă acum mi-ar provoca doar râsul.

Pe atunci eram acceptaţi la Prima Împărtăşanie doar de la doisprezece ani, însă la acea vârstă eu eram deja cuprinsă de mentalitatea şi distracţiile lumii… aşa că acest eveniment nu a lăsat nici o urmă în inima mea. Nu i-am acordat nici o importanţă.

Faptul că mulţi copii sunt primiţi la Prima Împărtăşanie de la şapte ani ne înfurie peste măsură. Facem tot posibilul pentru a convinge lumea că la această vârstă copiilor le lipseşte pregătirea necesară. Ne “bucurăm” dacă înainte au comis un păcat de moarte…

Astfel, Ostia cea albă nu le va folosi la nimic; în schimb, acum, credinţa, speranţa, inocenţa botezului, sunt forţe vii pentru ei. Îţi aminteşti că acestea erau ideile mele încă de pe când trăiam.

Ţi-am amintit despre tatăl meu. De multe ori se certa cu mama. Atunci nu îţi spuneam aceste lucruri, deoarece îmi era ruşine. Acum această ruşine mi se pare “ridicolă”… Pentru că aici, între noi, ne mândrim cu păcatele noastre…

Părinţii mei nu dormeau de mult în aceeaşi cameră. Eu dormeam cu mama, iar tata în camera de alături, pentru a putea fi liber să vină la ce oră voia. Bea mult, risipind astfel banii familiei. Surorile mele lucrau, dar aveau nevoie de ceea ce câştigau. Mama începu să lucreze şi ea, pentru a câştiga ceva.

În ultimul an al vieţii, tata o bătea pe mama foarte mult, mai ales când nu-i dădea bani pentru băutură… Cu mine, în schimb, a fost întotdeauna foarte amabil. Într-o zi – deja ţi-am povestit asta şi atunci te-ai supărat pe mine şi capriciile mele – într-o zi, de două ori, mi-a făcut pe plac, schimbându-mi pantofii, deoarece forma şi tocul nu mi se păreau după ultima modă.

În noaptea în care tata avu atacul de apoplexie mortal, se întâmplă un lucru pe care, de teama unei interpretări neplăcute, ţi l-am ascuns. Acum, însă, mă simt obligată să ţi-l spun… este foarte important, pentru că atunci, pentru prima dată, am fost asaltată de spiritul suferinţelor care acum mă chinuie.

Dormeam în camera mamei, iar respiraţia ei regulată îmi spunea că somnul îi era profund; deodată o voce mă chemă pe nume şi mă întrebă: “Ce vei face dacă tatăl tău moare?”.

Eu deja nu-l mai iubeam pe tata, din cauza purtării faţă de mama… iar de atunci nu am mai iubit pe nimeni! Aveam doar respect pentru cei care îmi făceau pe plac, căci a iubi, fără egoism şi cu iertare, este caracteristic doar pentru cei care trăiesc în harul lui Dumnezeu!… Am răspuns, deci, acelei voci, fără a şti de unde vine, spunându-i:

“Nu, tata nu va muri!”

După câteva minute am auzit din nou aceeaşi voce spunându-mi: “Ce va fi dacă moare tatăl tău?”

Atunci mi-am amintit cum de multe ori tata venea beat acasă… striga şi o maltrata pe mama… cum ne umilise în faţa lumii… aşa că am strigat supărată:

“Ar fi bine!”. Astfel cel rău a obţinut din partea mea o dorinţă rea.

După aceasta, vicleanul ispititor nu a mai insistat. În ziua următoare, mama a vrut să intre pentru a aranja camera tatălui meu, dar o găsi închisă cu cheia. Tatăl meu nu ieşise încă. Bănuind că ar fi bolnav, am forţat uşa şi l-am găsit întins pe pat, pe jumătate îmbrăcat, deja mort. S-a constatat că murise din cauza apoplexiei, datorată alcoolismului.

Sufletul condamnat îşi continuă relatarea

Marta K. şi tu aţi reuşit să faceţi să fiu primită în Asociaţia Tinerilor… Instrucţiunile Directoarelor, doamnele F. şi G. mi s-au părut adaptate modei parohiale… Jocurile erau distractive şi după puţin timp m-am integrat. Îmi plăcea, mai ales excursiile. De câteva ori chiar m-am spovedit, superficial, însă. Nu găseam “nimic” ce m-ar putea acuza… Conversaţiile şi gândurile rele nu aveau pentru mine nici o importanţă… Iar pentru fapte grave nu eram încă destul de coruptă.

În câteva rânduri tu mi-ai spus: “Anita, dacă nu te rogi, te vei osândi!”… Căci într-adevăr mă rugam foarte puţin şi fără nici un chef.

Aveai dreptate… Toţi cei care ard în iad nu s-au rugat niciodată sau nu s-au rugat destul…

Rugăciunea este primul pas spre Dumnezeu… este pasul decisiv. În special rugăciunea către Maica lui Cristos, al cărei nume noi nu îl pronunţăm niciodată. Această devoţiune îi smulge diavolului o mulţime de suflete pe care el le crede ale sale.

Continui cu povestirea mea, fiind cuprinsă tot mai mult de mânie… pentru că sunt obligată la aceasta… Rugăciunea este cel mai uşor lucru pentru oamenii de pe pământ; şi acest lucru atât de simplu condiţionează mântuirea fiecăruia.

Cel care se roagă cu perseverenţă, primeşte atâta lumină… este întărit într-o aşa măsură, încât chiar şi cel mai mare păcătos se poate schimba.

În ultimii ani ai vieţii eu nu mă mai rugam şi din această cauză am pierdut Harul, fără de care nimeni nu se poate mântui.

…Aici unde sunt acum, nu mai primim nici un har… şi chiar dacă ne-ar fi trimis, l-am respinge cu mânie şi ură. Toate fluctuaţiile existenţei de pe pământ s-au terminat în această “viaţă”.

Pe pământ, omul se poate ridica din starea de păcat la cea de Har… şi din Har poate cădea în păcat, uneori din cauza slăbiciunii, alteori din cauza răutăţii. După moarte, aceste fluctuaţii dispar, deoarece se datorează imperfecţiunii omului de pe pământ, liber, însă aici noi am ajuns la stadiul final.

Chiar şi între voi, cu trecerea anilor, aceste schimbări au loc tot mai rar. Totuşi, până în clipa morţii, oricine are posibilitatea de a se întoarce la Dumnezeu sau de a-L respinge. În general, ca şi cum ar fi dus de un curent, omul se comportă în faţa morţii aşa cum a fost obişnuit să o facă şi în timpul vieţii.

Obiceiurile rele sau bune sunt cele care îl duc în Cer sau în Iad. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. De mulţi ani trăiam departe de Dumnezeu. De aceea, chiar şi în ultima clipă, am ales să fiu contra lui Dumnezeu.

Lucrul fatal pentru mine nu a fost acela de a fi comis multe păcate, ci faptul că nu am mai dorit să mă întorc la Dumnezeu… De multe ori mă rugai să ascult predicile şi să fac lecturi spirituale. “Nu am timp”, era de fiecare dată răspunsul meu… De aceea, voinţa mea a început să fie tot mai leneşă, mai slabă.

Din cauza acestei situaţii, încă înainte de ieşirea mea din Asociaţia Tinerilor, mi s-a părut foarte greu să mă întorc de pe acest drum… Eram mereu tristă şi descurajată, pentru că erau atâtea lucruri care se opuneau convertirii mele.

Mă simţeam cuprinsă de laşitate… Sunt sigură că tu nu ţi-ai dat seama de nimic. Pentru tine părea lucrul cel mai simplu. Într-o zi mi-ai spus: “Ana, fă o spovadă bună… şi totul va fi reparat”. Eu eram de acord… dar diavolul, lumea şi trupul erau mai puternice decât mine.

Niciodată nu am crezut în ispitele diavolului; acum trebuie să îţi spun că el are o putere foarte mare asupra persoanelor care i se dăruiesc… iar eu eram una dintre ele. Doar multe rugăciuni personale şi ale altora, multe sacrificii şi suferinţe, ar fi putut să mă smulgă din ghearele lui.

Iar aceasta doar treptat. Dacă în ziua de azi sunt mai puţini posedaţi exterior, cei posedaţi din punct de vedere intelectual sunt “mulţi”.

Eu îl urăsc pe diavol. Dar îmi place viclenia sa, pentru că totul este cu scopul de a vă pierde şi pe voi; aceasta este plăcerea sa şi a spiritelor rele care îl însoţesc de la începutul veacurilor. Ispitele vin nu de la noi, cei condamnaţi, ci de la aceste spirite căzute.

De fiecare dată când reuşesc să mai condamne un suflet, cresc şi chinurile, pentru că aici ne urâm reciproc şi astfel va fi încă un suflet care îi va urâ pe ceilalţi.

Iar acum să continui cu povestirea mea… Deşi mergeam pe cărări străine de Dumnezeu, El îmi urmărea paşii. Făceam şi acte de caritate naturale, din impuls, datorate temperamentului meu altruist.

Uneori intram în biserici şi doream să mă convertesc. Când  o îngrijeam pe mama mea bolnavă, în ciuda lucrului mult de la birou, nu mi-a lipsit mângâierea din partea lui Dumnezeu.

Îţi aminteşti? Odată m-ai dus la capela spitalului, la ora douăsprezece. Atunci am simţit ceva în interiorul fiinţei mele şi am fost la un pas de a mă converti! Chiar am plâns!… Însă imediat distracţiile lumii au reapărut cu o şi mai mare forţă, luptând cu Harul; iar bobul de grâu s-a sufocat între spini.

La birou întotdeauna mi se spunea că religia este doar un sentiment şi asta a făcut să îndepărtez Harul din viaţa mea… Uneori m-ai certat pentru că în loc să îngenunchez, am făcut doar o mică înclinaţie. Spuneai că e o dovadă de lene… dar nu ţi-ai dat seama că încă de pe atunci eu nu mai credeam în prezenţa lui Cristos în Sfântul Sacrament.

Acum cred că există, aşa cum crezi că există furtuna după urmele pe care le lasă în urma sa. Astfel mi-am creat o religie după propriul meu gust.

Susţineam părerea comună între persoanele de la birou, cum că, după moarte, sufletul migrează prin reîncarnare spre o altă fiinţă… De aceea, problema vieţii de dincolo nu mă prea interesa.

Această eroare mi-ai arătat-o cu pilda bogatului Epulon şi a săracului Lazăr, în care Cristos ne-a arătat că după moarte unul a mers în iad iar altul în sânul lui Avraam.

Toate aceste adevăruri de credinţă mie mi se păreau poveşti din Evul Mediu.

De aceea mi-am inventat un dumnezeu fals… destul de idealizat pentru a putea fi numit dumnezeu, destul de îndepărtat de mine, pentru a nu putea avea nici o relaţie cu el, nedeterminat, pentru a-l putea părăsi în ziua când nu mi-ar mai fi fost pe plac…, asemănător unui zeu panteistic al lumii, pur teoretic sau mitic… Acest dumnezeu nu avea nici un cer pe care să mi-l ofere şi nici un iad unde să mă alunge. Eu îl lăsam în pace şi la fel făcea el cu mine. În asta consta “religia” mea. Ştii deja că ceea ce îţi face plăcere crezi imediat. De-a lungul anilor, am fost convinsă de aceste idealuri, care, deşi înşelătoare, îmi permiteau să trăiesc liniştită. Doar un singur lucru ar fi îngenuncheat mândria mea: o durere mare şi profundă, căci este scris că: “Dumnezeu pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte” (Evrei 12, 6), adică pe cei care acceptă suferinţa, lucru pe care nu l-am primit.

Explică alte circumstanţe agravante

Într-o duminică de iulie, Asociaţia Tinerilor a organizat un pelerinaj. Mi-ar fi plăcut să merg… dar o imagine diferită de cea a Fecioarei Maria era pe altarul inimii mele: cea a lui Max N., patronul magazinului de lângă biroul nostru. Cu câteva zile înainte am glumit şi am râs… şi în chiar acea duminică m-a invitat într-o călătorie de plăcere, deoarece persoana cu care ieşea de obicei era în spital. Îşi dăduse şi el seama că eu îl priveam cu plăcere… Să mă căsătoresc cu el? Pe atunci nici nu mă gândeam la aşa ceva. Era un curtezan care se purta la fel cu toate tinerele. În schimb, eu doream o persoană care să fie doar a mea. Nu doream să fiu soţie, mai mult îmi plăcea să fiu singură.

În timpul acelei plimbări, Max se întrecu în galanterii. Poţi fi sigură că discuţiile noastre din acea zi nu au fost la fel de edificatoare ca ale voastre.

În ziua următoare m-ai mustrat la birou că nu am fost la pelerinaj. Eu ţi-am vorbit despre orele plăcute petrecute cu domnul Max.

Prima ta întrebare a fost: “Ai fost la Sfânta Liturghie?”. Ţi-am răspuns râzând: “Cum aş fi putut să merg, dacă întâlnirea fusese planificată la ora şase dimineaţa?”. Şi am adăugat: Dumnezeu nu are o mentalitate atât de strâmtă ca a preoţilor săi!”.

Acum, însă, trebuie să îţi spun că Dumnezeu – în ciuda bunătăţii sale infinite – cântăreşte lucrurile cu mai mare precizie decât preoţii.

După acea plimbare cu domnul Max, am mai trecut doar o singură dată pe la Asociaţia Tinerilor. Aceasta a avut loc în Noaptea de Crăciun, pentru că acel moment avea ceva care mă atrăgea, dar în interiorul meu deja mă simţeam îndepărtată de voi. Serate, baluri, excursii, au început să se perinde fără întrerupere. Max şi cu mine ne certam din când în când, dar el a ştiut întotdeauna să mă împace.

După ieşirea din spital a “celeilalte amante”, aceasta a fost foarte supărată. Spre norocul meu…, pentru că starea de calm arătată îl fascină pe Max… A ajuns să mă prefere pe mine celeilalte, din cauza calmului şi răcelii exterioare, dar el nu ştia ce se petrecea în interiorul meu.

Aceste sentimente m-au pregătit “excelent” pentru… infern; căci erau de inspiraţie diabolică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Mă întrebi de ce îţi vorbesc despre aceste lucruri? Pentru ca să ştii care a fost drumul care m-a îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie să ştii că între mine şi Max niciodată nu s-a ajuns la gradul de familiaritate la care ajung azi tinerii. Ştiam că aş fi scăzut în ochii lui dacă m-aş fi dăruit lui înainte de vreme şi de aceea am reuşit să mă abţin.

Totuşi, eram dispusă la orice, în momentul în care aş fi crezut că ar fi potrivit. Trebuia să-l cuceresc pe Max… şi pentru acest scop nici un preţ nu mi se părea prea scump. Dragostea noastră creştea cu fiecare zi. Eu eram destul de cultă, deschisă, pentru a reuşi să-l atrag de partea mea. În ultimele luni înainte de căsătorie am reuşit să-l câştig doar pentru mine.

Însă acesta a fost şi sfârşitul religiozităţii mele. Nu am ştiut să armonizez stima pentru el cu dragostea pentru Dumnezeu, din cauza pasiunilor, care sunt ca o otravă, astfel încât m-am dedicat exclusiv lui Max, pe care am ajuns să-l “idolatrizez”, în timp ce mă idolatrizam şi pe mine însămi, căutând satisfacerea tuturor dorinţelor şi plăcerilor mele, supărându-l, astfel, de atâtea ori pe Domnul.

De asemenea, la birou îi criticam pe preoţi, pe bunii catolici, indulgenţele, …

Tu încercai să aperi toate acestea, fără a bănui că în interiorul meu, eu căutam de fapt o scuză care să îmi lase conştiinţa liniştită, căutam o motivare a lipsei mele de credinţă.

În sufletul meu, mă ridicasem împotriva lui Dumnezeu. Tu nu puteai să înţelegi… Mă vedeai ca pe o catolică încă, iar eu mă străduiam să par astfel, îndeplinind toate obligaţiile mele ecleziastice exterioare. Chiar îmi făcea plăcere această simulare, această ipocrizie.

Sfaturile tale la problemele mele erau bune…, dar nu aveau nici un ecou în fiinţa mea.

Astfel am început să ne separăm din ce în ce mai mult, dar acest lucru nu mi-a produs nici o durere, mai ales că eu mă căsătorisem.

Înainte de nuntă m-am spovedit rău, după care m-am cuminecat. Trebuia să respect aparenţele. Referitor la aceste aspecte, soţul meu şi cu mine gândeam la fel. Era vorba despre o formalitate… şi am îndeplinit-o. Voi condamnaţi o astfel de cuminecare. Oricum, a fost şi ultima… Viaţa noastră de căsătoriţi a început să curgă normal, favorabil. Nu aveam divergenţe de opinii. Mai ales, evitam apariţia copiilor, care ar fi presupus o greutate în plus. Soţul meu dorea un urmaş…, unul singur. Dar puţin câte puţin am reuşit să îl fac să renunţe la aceasta.

Haine după ultima modă, mobile de lux, întâlniri la o cafea, plimbări şi călătorii cu automobilul, multe distracţii, … asta era ceea ce doream eu cel mai mult.

Am petrecut o lună de miere care a durat un an întreg, plin de distracţii din momentul nunţii şi până la moartea mea neaşteptată.

În fiecare duminică făceam o altă excursie cu maşina sau mergeam în vizită la rudele soţului meu. De mama mea nu voiam să îmi amintesc… îmi era ruşine cu ea…

Râdeam mult, dar nu eram fericită în sufletul meu. Simţeam în interiorul meu un   gol inexplicabil, “ceva” care mă neliniştea; ideea că într-o zi aceste clipe plăcute se vor sfârşi.

Îmi aminteam adesea ceea ce auzisem într-o predică din anii tinereţii: că Dumnezeu răsplăteşte orice faptă bună, iar când nu o poate face în viaţa viitoare, o face în cea prezentă.

În plus, am moştenit o avere din partea mătuşii Lotte, iar soţul meu a reuşit să adune şi mai mult, astfel încât am putut să transformăm casa noastră după moda cea mai elegantă.

Lumina credinţei şi a religiei ajungea la noi din ce în ce mai decolorată, mai ştearsă, devenea tot mai îndepărtată.

Barurile şi hotelurile în care ne petreceam excursiile ne îndepărtau tot mai mult de Dumnezeu.

Dacă de-a lungul călătoriilor noastre am vizitat şi vreo biserică, a fost pentru a vedea partea artistică a acestora, operele de artă pe care le adăposteau. Atmosfera religioasă a catedralelor se pierdea în criticile amănuntelor: un călugăr tăcut, îmbrăcat în straiele sale, sau cât de ciudat era ca aceştia să fabrice băuturi, ecoul clopotelor,… Această dorinţă de a critica orice m-a îndepărtat şi mai mult de Harul care, din când în când, bătea şi la poarta mea.

Încercam să acopăr neliniştea care caracteriza starea mea de spirit, râzând de scenele medievale, de picturile care reprezentau infernul, cu diavoli cu coadă lungă, care îi torturau groaznic pe cei condamnaţi şi îi introduceau în nişte vase enorme pline de foc, …

Clara!…, acum îţi pot spune că realitatea este mai teribilă decât ceea ce se vede în acele picturi! Râdeam de acel “foc” şi odată chiar am aprins un chibrit pe care ţi l-am apropiat de nas, întrebându-te dacă mirosea a iad. Tu l-ai stins… Aici nimeni nu poate stinge flăcările focului.

Te asigur că focul despre care se vorbeşte în Biblie nu înseamnă chinul conştiinţei, nu… focul este foc… şi trebuie înţeles la propriu, după cum spune Evanghelia: “Îndepărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, mergeţi în focul cel veşnic”… trebuie înţeles în sens literal.

Vei spune: Cum poate sufletul, spiritual, să ardă în focul material?… Te întreb şi eu: Cum poate să simtă sufletul tău focul, atunci când pui degetul deasupra unei flăcări?… Sufletul nu se arde, dar suferinţa este resimţită de întreaga persoană. Aici ne aflăm în mijlocul flăcărilor. Sufletele noastre sunt lipsite de spontaneitatea naturală şi liberă; aici noi nu putem gândi ceea ce vrem…, nici cum vrem. Nu te mira de aceste cuvinte ale mele. Această “stare” în care mă aflu, care vouă nu vă spune nimic, pe  mine mă “arde” fără a mă consuma.

Chinul nostru cel mai mare constă în a şti cu siguranţă că “niciodată” nu îl vom mai vedea pe Dumnezeu… Ne chinuie acest gând, cu atât mai mult cu cât pe pământ ne lăsa indiferenţi.

Cât timp cuţitul este pe masă, eşti liniştit… se vede că este ascuţit, dar nu te răneşte… Încearcă să te tai şi vei vedea cum vei fi cuprins de durere. Acum ne chinuie pierderea lui Dumnezeu, în timp ce pe pământ doar ne gândeam la asta.

Nu toate sufletele suferă la fel. Cu cât răutatea este mai mare, cu cât păcatele sunt mai mari şi mai grave, cu atât chinurile sunt mai insuportabile!

Condamnaţii catolici suferă mai mult decât ceilalţi din alte religii, deoarece au primit mai multe haruri, mai multă lumină…, dar nu au ştiut să le folosească. Cel care a avut o inteligenţă mai mare suferă mai mult decât cel mai puţin înzestrat. Cel care a păcătuit din răutate suferă mai mult decât cel care a păcătuit din slăbiciune.

Pedeapsa fiecăruia este proporţională cu vina sa; dacă nu ar fi aşa, ura mea ar fi nemăsurată.

Îmi amintesc că într-o zi mi-ai spus că nimeni nu merge în iad fără consimţământul său, după cum i-a fost revelat unei sfinte. Atunci am râs, dar ulterior m-am gândit că întotdeauna este timp pentru a te schimba. Totuşi, aveai dreptate. Înainte de moartea mea neaşteptată, nu mi-am imaginat iadul aşa cum este. Nimeni nu poate înţelege ce este aici, cât timp este în viaţă. Eu aveam presimţirea că, dacă mor, voi merge în lumea cealaltă repede, ca o săgeată, iar acolo voi suferi consecinţele atitudinii mele faţă de Dumnezeu.

Cum îţi spuneam, nu am mai vrut să mă schimb, fiind prea cuprinsă de mediul lumesc cu relele lui obiceiuri.

Moartea neaşteptată

Moartea mea avu loc astfel: Acum o săptămână, şi vorbesc după modul vostru de a număra şi măsura, deoarece, din cauza suferinţelor pe care le îndur, mi se pare că sunt aici de mii de ani, soţul meu şi cu mine am făcut ultima noastră excursie. Ziua era superbă şi mă simţeam foarte fericită, sentiment care a durat toată ziua.

La întoarcere, fiind deja seară, soţul meu fu orbit de luminile unei maşini care venea cu mare viteză din faţă. Pierdu controlul volanului şi, în momentul şocului, am exclamat: Jesses! (Isus), dar nu ca pe o rugăciune, ci din cauza disperării. Am murit în urma unei dureri acute, ceea ce nu reprezintă nimic în comparaţie cu pedepsele actuale. Nu mi-am dat seama de altceva!

Îţi voi spune “ceva” ce mi s-a întâmplat în acea dimineaţă, ceva ce ar fi schimbat cursul evenimentelor. Trecând cu maşina prin faţa unei biserici, mi s-a părut că aud o voce care-mi spunea: “Ai putea să mergi să asculţi Sfânta Liturghie!”. Era o voce slabă…

Răspunsul meu decisiv “Nu” a întrerupt acea voce. Eu am continuat: “Trebuie să termin odată cu aceste lucruri. Îmi asum orice consecinţă!”… Iar acum, într-adevăr, sufăr consecinţele!…

Ştiu ce s-a întâmplat după moartea mea, cu soţul meu, cu mama mea, la fel cum ştiu ce s-a întâmplat cu cadavrul meu şi slujba de înmormântare, deoarece aici posedăm cunoaşterea  preternaturală. Despre restul lucrurilor care au loc pe pământ, ştim doar confuz. Ne bazăm pe intuiţie, în legătură cu ceea ce ne interesează direct. De aceea, văd foarte clar unde eşti tu acum.

Când m-am trezit din întuneric, după impact, m-am văzut cuprinsă de o lumină orbitoare. Locul era chiar cel în care căzusem, iar cadavrul meu era acolo!

Aveam impresia că sunt într-un teatru, când în sală, deodată, se sting luminile…, cortina se mişcă încet şi se deschide o scenă apocaliptică: Scena vieţii mele!… Sufletul meu se văzu pe sine însuşi… ca într-o oglindă. Am văzut harurile pe care le-am călcat în picioare, din copilărie şi până la ultimul “Nu” adresat lui Dumnezeu. Mă simţeam ca un asasin care participă la proces, fiind de faţă şi victima sa. Să mă căiesc?… Niciodată!… Să-mi fie ruşine?… Nu aveam nici un motiv!… Fără a vedea pe nimeni, simţeam privirea lui Dumnezeu aţintită asupra mea… Ce să fac? Singurul lucru care îmi trecu prin cap a fost “să fug”. La fel ca şi Cain, fugind de la locul unde zăcea cadavrul fratelui său Abel… astfel, sufletul meu fugi din acel loc fatidic.

Aceasta a fost judecata mea particulară… Am auzit vocea Judecătorului divin şi sentinţa sa nemiloasă: “Îndepărtează-te de la mine…”. Atunci sufletul meu a coborât în locul chinurilor veşnice.

Concluzia Clarei

În acea dimineaţă, când trăgeau clopotele pentru Angelus, tremurând încă, din cauza nopţii trecute, m-am sculat şi am fugit în capelă.

Inima îmi bătea foarte tare. Puţinele persoane pioase, care la acea oră se aflau acolo, mă priveau mirate… se gândeau că starea mea se datorează fugii spre capelă.

O doamnă din Budapesta, surâzând, mi-a spus: “Domnişoară, Isus vrea să fie slujit cu inima, nu în grabă”. Dar imediat îşi dădu seama că altul era motivul stării mele… şi încercă să mă consoleze, în timp ce îmi spunea: “Doar Dumnezeu îţi este suficient!”. Da, El sigur îmi ajunge în această viaţă şi în cealaltă. Vreau să mă pot bucura într-o zi în Cer, chiar dacă pe pământ voi avea parte doar de sacrificii… Nu vreau să merg în iad!

Concluzie – Dumnezeu a ascultat-o pe această tânără, căci a intrat într-un Convent, de unde, la puţin timp, sufletul ei se înălţă spre Ierusalimul ceresc.

Liturghia catolică – imagine miraculoasă

Fotografia de mai sus, cea alb-negru, a fost realizată în anii 30′ din secolul trecut cu ocazia primei liturghii celebrate de un preot catolic, proaspăt sfinţit. În timpul liturghiei, la prefacere, adică transformarea ostiei sfinţite în Trupul Domnului, a apărut şi Isus crucificatul, doar că lucrul acesta a apărut privirii doar după developarea pozei. Mai sus aveţi şi varianta color realizată după mai mult timp, cu ajutorul tehnicii.

Şi te-ai dus prietenie…

Fosta mea prietenă m-a somat printr-un e-mail destul de dur şi răuvoitor să nu o mai caut, să nu o mai sun pe mobil, într-un cuvânt să mă rup definitiv de ea. Şi de data aceasta i-a reuşit. S-a întâmplat. Am acceptat. Nu ştiu de ce, dar vroiam, credeam, că vom rămâne prieteni, că vom mai discuta, că ne vom mai întâlni. Dar se pare că nu a vrut deloc acest lucru. “Şi te-ai dus prietenie…”

Despre filmul lui Mel Gibson “Patimile lui Cristos”

Astăzi m-am uitat pentru a nu-ştiu-câta oară la filmul lui Mel Gibson “The Passion of the Christ”. Este o capodoperă fiindcă arată întreaga şi teribila patimă prin care a trecut Fiul Omului pentru ca să ne răscumpere din păcat şi din vieţile noastre amărâte, păcătoase, pentru a ne duce la lumină, pentru a ne reda paradisul pierdut. Un prieten de la Baia Mare îmi spunea cum în Olanda, în biserici, care sunt deschise, merge la un televizor, în continuu, filmul lui Zeffirelli cu “Isus din Nazaret”. Eu aş pune la tineri să meargă în continuu, şi la toţi oamenii, filmul “Patimile lui Cristos” a lui Mel Gibson. Pentru că într-adevăr El a fost chinuit peste măsură, barbar, inuman, prin întregul arsenal de chinuri prin care a trecut începând de la arestarea Sa în grădina Ghetsimani, şi până la ultima Sa suflare pe crucea Golgotei. Prin sângele Său am fost mântuiţi! Să nu uităm asta niciodată!

Din nou, despre moarte şi anorexie

Pe ProTv au dat un film numit “Propriul duşman” (Own enemy) cu Jodi Pape în rolul principal. Este un film trist despre anorexie, două surori, dintre care una moare în urma anorexiei, boală de nutriţie ce se caracterizează prin autoînfometarea persoanei până la a sucomba. În rol principal o roşcată cu ochii trişti şi care arăta foarte bine în nişte cadre în care plânge. Este de altfel un film foarte trist, dar care mi-a plăcut foarte mult şi pe care l-am văzut de vreo patru ori pe Hallmark Channel până acum. Azi am meditat la scena de final, în care familia merge tristă la mormântul surorii mai mici a lui Jodi Pape, pe numele din film “Chubby”, şi unde la aniversarea de un an de la trecerea în nefiinţă a surorii mai mari, moartă de anorexie, aceştia îşi spun nişte gânduri, dar par împăcaţi. Ideea mea este că indiferent cum survine moartea, violent, prin sinucidere, brusc sau după o lungă suferinţă, practic după trecerea sufletului din corpul decedatului nu începe decât o lungă pregătire, dură, legată de acte, de organizarea înmormântării, dar reposatul nu mai are legătură cu lumea, aşa încât şi gândurile de la mormânt pot fi de orice tip, îl lasă indiferent pe mort. Odată trecut dincolo, acesta nu mai reacţionează la lumea noastră, a viilor. Anul acesta, acum, în vară, am avut ocazia să vizitez mormântul bunicilor. Tata aranja mormântul pe care crescuseră val-vârtej o sumedenie de plante, ferigi, iarbă, care trebuiau smulse, dar eu nu am participat la acest ceremonial. Cu picioarele sprijinite de mormânt stăteam pe cel de alături şi trăiam acea pace şi linişte nemaipomenite pe care le dădeau atunci dealul, vârful acestuia, dimineaţa, liniştea cimitirului. Era practic ca în rai, unde nu te mai deranjează nimeni, unde e linişte şi te poţi odihni. Şi chiar i-am spus tatei că le este foarte bine aici, se pot odihni, e linişte, e ca în rai. De fapt le invidiam acea pace şi odihnă pe care o aveau în cimitirul satului. Dar ei, dacă chiar o vrem spune, le e cam indiferent şi de acea linişte, încă din momentul când ultima suflare le-a părăsit nările, nu mai spun nici “pâs”. Pentru ei, care sunt în lumea celor trecuţi dincolo, le este absolut indiferent de tot. Au trecut în altă realitate, şi deci şi cimitirul este ceva colateral, poate nici măcar atât.