Cadre de lumină – nuvelă

 

Cadre de lumină

- nuvelă de Anton Tauf -

 Amadé Taucht, la cei treizecişiunu de ani ai săi, cu licenţa luată în Pesta, dar având venitul modest al unui profesor de istorie şi fără susţinerea materială a unui părinte bogat sau văzut de către autorităţile cezaro-crăieşti, se gândea intens la problema care îl frământa chinuindu-l atât ziua, cât şi noaptea: cum va putea să-i ceară mâna unicei fiice a bogatului antreprenor român Plane, el, un sărăntoc, un vai-de-el? Era aproape sigur de răspunsul negativ, un refuz politicos, al căror cuvinte de foc i se proiectau în minte iarăşi, şi iarăşi: “Stimate domnule profesor, vă sunt recunoscător pentru interesul manifestat faţă de scumpa mea fiică, Marina, dar cred că ştiţi şi dumneavoastră că un astfel de scump odor merită anumite condiţii prielnice în această viaţă, pe care, cred, situaţia dumneavoastră materială momentan nu o permit”.

            Dacă domnişoara Marina Plane, prin prezenţa sa angelică, nepământeană, cu ochii ei albaştrii, mai închişi, azurii, dar mereu melancolici, cu părul negru, lung, ce-i încadra tenul deschis, chiar de un alb cadaveric, şi mersul încet, timid, fantomatic, care îl făceau pe Amadé să creadă că poate nici nu atinge pământul, constituia în sine o partidă bună, chiar excelentă, pentru lungul şir de pretendenţi, nu era la fel şi cu sărmanul domn Amadé, care provenind dintr-o familie săsească, cu predecesori ai arborelui genealogic până în Clujul medieval, dar cu neşansa de a fi într-o situaţie modestă la 1906, locuind pe strada David Francisc, lângă biserica unitariană, într-o curte comună cu slujbaşii hotelului şi cafenelei Urania, el fiind, pe scurt, cinic, doar domnul profesor de istorie Taucht, de la Liceul catolic pentru băieţi din Cluj, cu venitul de 30 de creiţari lunar şi trei căruţe de lemne pentru foc anual, rentă din partea inspectoratului pentru învăţământ public.

            Acestea erau marile frământări ale sufletului său: implacabilul refuz, profilul marii dureri care îl va sfâşia şi chinui mai apoi, poate distrugându-l pentru totdeauna şi trimiţându-l în abis, şi soarta nedreaptă a Marinei Plane, care va fi forţată să intre într-un mariaj crud, de formă, nedrept, cu vreun domn avut, de şaizeci de ani, dar cu trăsură, servitori, acareturi, poate o bancă, poate un ziar, sau de ce nu chiar hectare întregi de terenuri, proprietăţi funciare.

            Faptul că nu-i destăinuise domnişoarei Marina iubirea ce i-o purta, şi mai mult, faptul că ar fi putut fi o dragoste neîmpărtăşită, nu-l tulburau chiar deloc, fiindcă ştia cu întreaga lui fiinţă, simţea cu inima, cu sufletul, era sigur: Marina Plane îl place, îl stimează, simte împreună cu el, îl cunoaşte, ştie, că ei sunt cele două părţi ale acelui întreg pe care destinul l-a plănuit şi chiar Domnul din ceruri l-a consfinţit, poate chiar înainte de a crea ziua şi noaptea. Da, ei erau eroii tragici – îşi spunea – ce nu-şi pot ocoli traiectoria, evitându-se, ci sunt plasaţi aici şi acum, cu misiunea sfântă de-a înflori împreună până-n veci, sau de a se prăbuşi în neant, consumaţi de flacăra mistuitoare a unei iubiri fatidice.

            Era o zi frumoasă de mai şi tânărul domn Taucht, îmbrăcat uşor în culorile brune ale costumului de vară contrastând cu o cămaşă galbenă şi o cravată închisă la culoare, îşi grăbea paşii spre locul de promenadă al oraşului, căutând deja din priviri culoarea albă, sidefie, a domnişoarei sufletului său, pentru ceea ce trebuia să fie a cincea plimbare prin parc, străjuită de prezenţa Harietei, pentru a respecta cutuma acestui timp victorios care depăşise cu şase ani buza fatidică a anului 1900 fără să fi plonjat într-un sfârşit de lume, doar depăşind un timid sfârşit de secol.

            Şi zări deja conturul cunoscut al rochiei albe, ocrotită de o tot albă umbrelă, şi brusc dispăru totul din jur, şi nu mai existau decât ochii trişti, melancolici, cele două gropiţe săpate adânc în obraji, făcând zâmbetul mai drag, mai atrăgător. Părul lung, negru, căzând drept, pe umerii fragili, ascunşi de broderia deasă ce se precipita spre un coral apretat, dar vai, şi aceste detalii dispărură, căci nu mai exista nimic, nici el, nici copacii, nici măcar universul – de altfel mic şi bicisnic pe lângă ea –. Chipul drag al Marinei era atât de captivant în frumuseţea sa, încât îl copleşea total, provocându-i o mare plăcere şi dorinţă de a i se dedica complet, prin a-l sorbi, admira, în plenitudinea-i venusiană. Era atât de desăvârşită Marina, încât şi cuvintele se pierduseră, curgeau monoton într-o discuţie, importante erau reacţiile ei, zâmbetul, gropiţele, sprâncenele negre, albul de marmură al feţei şi ochii albaştrii, închişi, ce priveau în jos câtva timp, apoi ţinteau în sus, din nou, spre ochii lui, arătând că ştiu ceva, un secret mare, dar cunoscut în comun, de către ea, de către el: “Te plac şi îmi eşti drag, domnule Amadé”, „Sunt robul tău şi mă închin ţie, Marina, în vecii vecilor”.

            „Domnule profesor, să nu-mi spuneţi că nu aţi gustat la Pesta din absolut toate beneficiile unei vieţi de student! Mai ales ale unui student atât de chipeş precum domnia voastră”.

            Amadé se trezi brusc la realitate, din reveria chipului Marinei, şi îşi dădu seama că pierduse firul discuţiei. Privind în ochii Marinei, întrebă:

            „Mă scuzaţi, nu am fost atent la vorbele dumneavoastră, domnişoară Harieta, dar cred că astăzi după-amiază sunt cam prea visător”.

            Şi atunci apărură gropiţele, încadrate perfect, şi un zâmbet puţin vinovat.

            „Da, domnule profesor, aşa sunt azi tinerii, visători. Mai ales cei cu şcoli înalte”.

            „Harieta, nu-l mai hărţui cu vorbele tale pe domnul profesor Taucht. Lasă-l să ne spună el ce are pe suflet. Este aşa de abătut…”

            Ghetele lustruite recent, dar acum marcate deja de piatra spartă mărunt şi risipită pe aleea parcului, se opriră din mers, brusc, şi Amadé spuse grăbit, cu glasul încet, tremurând uşor:

            „Domnişoară Harieta, dacă nu vă este cu supărare, v-aş ruga să ne lăsaţi singuri câteva minute, pe mine şi Marina, am să îi spun nişte lucruri foarte importante, dar strict personale, care nu mai pot aştepta următoarea plimbare”.

            Inima îi bătea mai tare în coşul pieptului, sufletul simţea că îl doare, mult, mult prea tare, şi că are să moară imediat, de ruşine, de refuz, de nici el nu ştia de ce.

            Ştia că a venit momentul hotărâtor, clipa finală, timpul nu mai avea răbdare şi nici nu mai era vreo cale de întoarcere.

            Se puse în genunchi, cel drept pe pietriş, cel stâng susţinând mâna-i stângă în care îndrăzni să strângă uşor mână iubitei, acele degete uşoare, subţiri, care simţea cum începură să tremure, iar privirea Marinei era atât de serioasă, chiar speriată, ca şi cum ar fi trebuit să primească vestea morţii unei persoane apropiate.

            Şi brus, tânărul profesor de istorie primi curaj, chiar zâmbi şi ştia, simţea, că totul este acum, dacă nu favorabil, atunci implacabil, „fie ce va fi”, îşi zise, „eu chiar te cer să-mi fi soţie, să-mi fii totul”:

            „Domnişoară Marina Plane, vreţi a-mi fi soţie?”

            Din apropiere se auzea suspinul emoţionat al Harietei, care-şi lovi mâinile de emoţie şi uimire.

            Marina era doar un mare zâmbet, ce se deschise larg lăsând să-i strălucească dinţii în lumina blândă de mai, iar gropiţele se adânciră, ochii de un bleumarin intens nu mai erau trişti, ci erau deja ai unei femei sigure pe ea, mulţumită, nu copiliţa tatei, ci cea care prin cuvintele ce i se pregăteau în minte avea să devină curând doamna sufletului lui:

            „Sunt a ta şi voi fii cât mă va ţine Dumnezeu pe-acest pământ”.

            Amadé se ridică în picioare, deja era şi el acelaşi zâmbet cald şi larg al Marinei ce se transformă în zâmbetul său. Îi ridică încet mâna şi strângând-o puţin o sărută, doar că era mai mult o presare a buzelor pe mâna ei caldă, albă, fără mănuşă de coral alb, iar strânsoarea mâinii ei deveni mai mare decât a lui, doar privirea le era mereu adâncită, una în cealaltă.

            Şi ciudat, ştiau şi simţeau, amândoi, că unirea lor voită şi confirmată acum, doar verbal, era mai mult decât orice legământ, decât orice ceremonie religioasă, erau legaţi pentru eternitate şi erau puternici, nu li s-ar fi putut întâmpla nimic contrar de acum înainte, fiindcă erau mai puternici decât lumea, decât orice. Învinseseră lumea.

            Şi atunci se auzi râsul cristalin al Marinei, care parcă vroia să spună “vezi, ştiam eu!” şi se prelungi în râsul lui de bărbat fericit, care a câştigat cel mai preţios diamant, cea mai mare avere din această lume, ceea ce era cel mai de preţ: chipul Marinei, fiinţa sa, inima sa, viaţa sa întreagă, totul. Ceea ce era cel mai frumos vis al său era acum pentru veşnicie Marina sa.

            Ea se simţea împlinită, stăpână nu doar pe situaţie, ci şi pe viaţa ei proprie, şi ştia că acel bărbat din faţa ei, cu părul negru, ochii azurii, tenul la fel de alb ca al ei, dragul inimii ei, îi aparţinea pentru veşnicie, era al ei, şi ştia că nimeni altcineva, nici vreo altă femeie, nici moartea, nici chiar voinţa divină, nu i-l pot smulge de lângă ea, şi dacă uzanţele ar fi permis l-ar fi îmbrăţişat. Şi se decise brusc, îi sări în braţe, încleştându-şi braţele în jurul gâtului său şi spuse uşor, ca un suspin abia auzit, dar totuşi clar: “Sunt fericită”.

            Amadé, simţind că-i căzuse deja pălăria plată, de paie, pe jos, îi cuprinse repede mijlocul şi într-o învârtire, căci era uşoară, foarte uşoară, o răsuci vesel ţinând-o strâns, în jurul său: râdeau amândoi fericiţi.

 

x x x

 

            După ce trecură câteva zile, vestea noii legături dintre Amadé şi Marina străbătuse rapid relativ micul burg al Clujului, dar nici Amadé nu ştia că prima confruntare amară cauzată de acest zvon, va fii cea din dimineaţa acelei zile, cu Măriuca, fata vecinilor, o copiliţă cu gura mică, săpată scurt, cu un nas mic şi cârn, şi doi ochişori uşor gri, acum îmbufnată şi trăind poate prima şi ultima trădare în dragoste, care nu era de fapt o infidelitate, şi totuşi era.

            „Ce-i Măriucă, de te văd aşa îmbufnată?” îi zise zâmbind Amadé, când se întorcea de la cizmeaua din curte. „Ţi-au mâncat limbuţa câinii, de taci aşa-ncuntată?”

            Şi în loc de vreun răspuns, cei doi ochi mici şi gri, îi sfredeliră cu reproş căutătura, şi-ai fi putut crede că el era cel mai mare duşman al ei, opresorul părinţilor şi cauza nefericirii întregului ei neam.

            „Măriucă, vino aici să-ţi îndrept baticul roşu. Nu stă bine.”

            Răspunsul, plin de obidă, veni scurt:

            „Nu!”

            „Măriucă, ce ţi-i inima aşa de rea, am uitat să-ţi aduc ceva, de la târg, ieri? Sau ce-ţi făcui, de te uiţi aşa-ncrâncenată la mine?”

            Şi îi prinse feţişoara în mâini, vrând să-i dea un pupic pe fruntea mică, dar rămase încremenit de acuzaţia care pică implacabil asupra sa, cel mai mare infractor din acel moment:

            „Răule!”

            Şi desprinzându-se rapid, paşii Măriucăi lăsară în urmă un bărbat care realiza că fuga copilei confirma un fapt la care nu cugetase niciodată: iubirea unei fetiţe de şapte ani pentru tânărul din vecini, de treizecişiunu, era o iubire adevărată şi nu un simulacru de dragoste copilărească. Iar a doua confirmare, a unei teze de psihologie insuficient cunoscută de el până atunci, era aceea că o copilă de şapte ani ştie şi înţelege lucruri mult  mai complicate, precum înseamnă de fapt un mariaj, sau ce s-ar putea întâmpla între un domn şi o doamnă.

            Mâhnit, intră în casă, şi ştia deja cu certitudine, că nu există acea păpuşă de porţelan în magazinul domnului Sallak, sau acea prăjitură sofisticată în cofetăria familiei Tauffer, care să-i îmbune inima Măriucăi, sau să o facă să râdă şi să ţipe chiuind ca atunci când o învârtea în aer în jocul de-a morişca.

            “Şi acum, fiule, cum ne va fii viaţa? O vei mai iubi pe bătrâna şi biata ta mamă, acum, că-i fii domn, şi vei umbla numai la “New York” şi vei cina servit de servitori?”

            Aceeaşi psihologie feminină, doar că după o viaţă trăită în slujba unui soţ, şef de gară, şi dedicată în ultimii douăzeci de ani unicului fiu.

            Cea de a treia axiomă a noii ştiinţe, necunoscute până atunci, asupra sufletului feminin, îi răsună în minte, trist: “Dragostea mamei este identică, cu cea a iubitei sau nevestei, singura diferenţă specifică fiind activităţile legate de producerea de urmaşi”.

            “Nu te-ntrista, mamă, că nu te voi uita…”

            “Ba da, ba da, ştiu eu mai bine. Plecaţi cu toţii, vă-nsuraţi, şi nici prin gând nu vă vine să îi mai treceţi pragul mamei”.

            Deşi ar fi trebuit să înceapă să-i spună nişte cuvinte liniştitoare, cu o siguranţă şi devotament care să-i alunge Annei Taucht orice urmă de îngrijorare din inimă, Amadé preferă să o strângă în braţe, tare, foarte tare, şi să-i sărute fruntea şi obrajii cu foc, de mai multe ori. Şi izbucniră apoi şi mamă, şi fiu, într-un râs comun, plăcut, odihnitor, doar că singurul lucru pe care nu-l observă în acea dimineaţă „profesorul de psihologie” Amadé Taucht, erau câteva lacrimi reci în colţul ochilor mamei, îmbătrânită deja, mult prea devreme şi nedrept, de o viaţă cu destul de multe lipsuri şi greutăţi pentru o femeie aşa cum era ea: bună, blândă, timidă, la locul ei, temătoare de Dumnezeu, dedicată doar pentru două mari iubiri, soţul decedat pe când Amadé era de doar unsprezece ani, şi acesta din urmă, în fapt singura şi mare, adevărata ei iubire, „lacrima mea neplânsă”, aşa cum îi spunea adeseori.

            Îndreptându-se spre centrul oraşului, lovind caldarâmul cu ghetele, în acelaşi ritm monoton, un verset biblic, din cartea Facerii, îi străbătea mintea, ca şi un adevăr trist, dar mereu real, de cinci mii de ani încoace: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup”.